Cu Etica prin Etiopia
Vroiam mai de mult sa scriu ceva legat de experienta de a fotografia triburile de pe Valea raului Omo. Ceea ce m-a impulsionat a fost articolul scris de amicul Egyed Ufó Zoltán pe blogul sau, intitulat sugestiv “Şpagă subiectelor“.
Vreau sa fiu foarte clar de la bun inceput si sa spun ca de principiu nu sunt de acord cu plata pentru a fotografia. Este o practica daunatoare, care, pe termen mediu si lung, se intoarce impotriva intregii comunitati fotografice.
Simt nevoia sa fac aceeasi precizare pe care a facut-o Ufó, si anume ca vorbesc despre fotografierea oamenilor simpli, nu a modelelor profesioniste, care, evident, trebuie platite.
Dar sa revenim. Daca ar fi sa judec doar din experienta proprie, as zice ca solicitarea banilor pentru fotografii este un obicei care apartine exclusiv continentului African. Am patit-o si in Maroc si in Etiopia. Dar cred, totusi ca fenomenul este mai raspandit, si tine de nivelul de trai al oamenilor.
Ca o pranteza, as vrea sa mentionez ca nicaieri nu am intalnit oameni mai draguti si mai deschisi si mai calzi si mai cu bun simt ca in Cambodgia. Acolo nu mi s-au cerut bani pe poze, desi nici ei n-o duc prea bine.
In cazul triburilor din sudul Etiopiei, chestia asta a fost ridicata la nivelul de industrie.
Triburile din sud au învăţat că banii se câştigă şi altfel – mai uşor şi poate chiar mai mulţi. Nimeni nu ştie exact de unde a pornit toată afacerea, (desi tare as vrea sa-l cunosc pe pensionarul francez – doar un exemplu – care s-a gandit pentru prima data sa dea bani ca sa stea oamenii aia cum vrea el la pozat) dar un lucru e cert: taxa pentru poze e obligatorie.
La fel de obligatorii sunt şi taxa de intrare în trib, taxa pentru staţionarea maşinii cu care vii în zonă sau taxa care se cere pentru participarea la diverse evenimente care se petrec în interiorul comunităţii respective. „You photo!” sau „Two birr photo!” (birr e moneda naţională, iar calcularea parităţii cu dolarul e destul de simplă: 1dolar înseamnă 10 birr) sunt expresii pe care turiştii le aud de zeci şi chiar sute de ori pe zi. Hărţuiţi sunt şi cei care nu au cu ei aparate foto. E aproape imposibil să stai relaxat, să te amesteci printre localnici şi să-i priveşti pur şi simplu.
La fiecare intrare în trib există un ritual care e urmat cu sfinţenie: toţi se aşază în semicerc, în faţa maşinii, cu „hainele de duminică” – stau împodobiţi cu piei şi mărgele tradiţionale, coafuri inedite şi aşteaptă să fie aleşi. Nu ştii dacă ce vezi e aşa pentru că eşti tu acolo sau pentru că ei chiar aşa se îmbracă. Preţul se stabileşte înainte. Mursi au o reputaţie de războinici agresivi, iar „Two birr photo” înseamnă un singur click, o singură declanşare a aparatului foto. În Karo atmosfera e ceva mai degajată. Se plăteşte şi aici, dar femeile nu intră în joc. Îi lasă pe cei mici să ceară să fie fotografiaţi. Ele îşi văd de treburile casei şi cer bani numai dacă le vrei neapărat în cadru.
E foarte uşor să arăţi cu degetul şi să spui „Aşa nu!”.
Dar daca stai judeci situatia actuala, lasand la o parte istoria obiceiului.. iti dai seama ca oamenii astia sunt de fapt fotomodele profesioniste. Ei cam din asta traiesc. Au dat plugul si vitele, si o viata de munca pe o viata de stat gatiti in fata aparatelor.
Este si asta o munca. Si ai de ales (sa zicem). Faci poze sau nu faci poze. Dar ca fotograf asta nu prea cred ca se poate numi alegere. Nu poţi ajunge în Omo şi să pleci fără fotografii.
Ca să-i înţelegi trebuie ştiut că aceştia sunt oameni care stau fie la mâna naturii (pentru ploi şi recolte) fie la mâna turiştilor. Au avut de ales şi au ales ultima variantă.
